Limba română pentru francezi este la fel de dificilă ca limba franceză pentru români

februarie 25, 2013 Cursuri  Niciun comentariu

puzzle1Plecând de la noţiunile deja învăţate din limba maternă, există tendinţa de a învăţa prin comparaţie sau de a traduce prin structuri existente în limba maternă, dar inexistente în noua limbă ce se doreşte însuşită, de aici şi unele probleme de învăţare într-un mod corespunzător a noii limbi.

Franceza cât şi româna sunt limbi romanice, fiecare cu propria sa specificitate, propriile reguli de scriere şi vorbire şi implicit ambele presupun depăşirea unor obstacole în aprofundarea de succes a fiecăreia dintre ele.

La o primă vedere am putea sumariza, prin comparaţie, câteva din dificultăţile care apar în momentul dobândirii de cunoştinţe de limbă franceză de către vorbitorii români, dar şi de către vorbitorii nativi francezi care învaţă română, astfel:

- la nivel fonetic, în timp ce literele alfabetului francez nu redau toate sunetele limbii franceze, folosindu-se în acest sens, accentele, grupurile de vocale (ai, ei, au, eau, ou, eu), de vocale şi consoane (an, en, in) sau de consoane (ch, gn, tz), limba română are unele litere – ă, î, â, ş, ţ – total diferite de alfabetul limbii franceze, de aici apărând dificultăţile de pronunţare a vocalelor (ă, â, î). În plus, trebuie menţionate şi grupurile de litere din limba română (de exemplu – ce, ci, ge, gi, ghe, ghi) care pun probleme vorbitorilor nativi francezi la scris şi pronunţat.
- o altă problemă o reprezintă accentul. În limba română, poziţia accentului variază, putând sta la începutul, la mijlocul sau la sfârşitul cuvântului fără să fie vreo regulă precisă în acest sens şi fără să existe obligaţia de a-l marca în scris.  În limba franceză, accentele sunt: é: accentul ascuţit (l’accent aigu) ce se pune doar pe vocala e, à : accentul grav (l’accent grave) ce se pune pe vocalele a, e, u, â : accentul circumflex (l’accent circonflexe) ce se pune pe vocalele a, e, i, o, u, tréma (umlaut): pe vocalele e, i, u, cédille (sedilă): ¸
doar pe litera c, existând obligaţia de a le marca în scris;

Din punct de vedere morfologic, se întâlnesc următoarele obstacole:
- genurile substantivelor din limba franceză nu corespund celor din limba română. În limba română, avem trei genuri (masculin, feminin şi neutru), spre deosebire de alte limbi unde există numai două genuri, iar în limba franceză, ca şi în limba română, genul substantivelor, nume de lucruri, poate fi indicat de terminaţie sau de sufix;
- o particularitate a limbii române o reprezintă folosirea substantivului fără articol în construcţiile cu prepoziţii. În alte limbi, substantivul care se construieşte cu prepoziţii primeşte articolul: ex. dans la chambre – în cameră;
- situarea diferită a articolului hotărât în limba franceză faţă de limba română: dacă în franceză se plasează în faţa substantivului, în română acesta urmează substantivul, prin unire cu acesta.
- în ceea ce priveşte articolul, un loc aparte îl ocupă în învăţarea limbii franceze, articolul partitiv, care nu există în limba română şi creând astfel dificultatea identificării situaţiilor folosirii acestuia, când şi unde, mai ales că locul articolului în franceză este înaintea substantivului şi nu la sfârşitul cuvântului ca în limba română (excepţie face şi aici articolul nehotărât). Dificultăţi apar însă şi la suprimarea articolului partitiv şi înlocuirea acestuia cu prepoziţia DE (D´) după adverbele de cantitate (beaucoup de, trop de, assez de), în propoziţii negative (je n’ai pas de lait, il n’a plus de pain), înaintea adjectivelor calificative (de gros problème), după substantive de cantitate (un bouquet de fleurs, un verre d’eau, etc) existând tendinţa greşită de a nu opera înlocuirea articolului partitiv cu prepoziţia DE (D’) şi chiar de a nu scrie nimic între adverbul de cantitate sau substantivul care exprimă cantitatea şi substantivul care le urmează acestora;
- în limba franceză, pentru exprimarea cazurilor şi a funcţiilor gramaticale se folosesc prepoziţii, în timp ce în limba română, care a păstrat declinarea din limba latină, folosim declinarea substantivului, articolului, adjectivului sau pronumelui pentru cele cinci cazuri (Nominativ, Acuzativ, Genitiv, Dativ şi Vocativ);
- pentru formarea pluralului, în limba franceză, trebuie să ţinem cont de terminaţiile substantivelor şi de regulile generale de formare a pluralului;
- o particularitate a limbii române, legată de exprimarea categoriei genului, sunt cele două forme ale numeralului ordinal în funcţie de gen – unu, una, respectiv doi, două;
- în română, nu există pronumele adverbiale din franceză (EN, Y). Ceea ce înlocuiesc acestea în franceză este subînţeles sau exprimat prin alt procedeu (ex. Mănânci pâine? – Mănânc. Tu manges du pain? J’en mange.);
- negaţia – în limba franceză avem două elemente care încadrează forma verbului (ne…pas), în timp ce în română, avem numai negaţia –NU- plasată înaintea verbului;
- folosirea pronumelui personal în faţa formei verbale, în română, este opţională contrar limbii franceze unde este obligatorie;
- în română, avem 5 grupe de verbe, iar în franceză, numai 3;
- nu în ultimul rând, o atenţie sporită trebuie acordată în limba franceza, regulilor lui „SI conditionnel” care presupun o bună cunoaştere a modurilor şi timpurilor verbale şi a regulilor de folosire.

În concluzie, putem considera că însuşirea reuşită a unei limbi străine, fie ea română sau franceză constă în axarea pe pornirea de la elementele de bază către cele complexe, în baza principiului cercurilor concentrice, pentru a se obţine un fond minim de cunoştinte bine fixat pe care apoi să se dezvolte elemente mai complexe de gramatică şi vocabular, toate realizându-se pe fondul unui exerciţiu susţinut de a identifica formele corecte, de traducere şi de retroversiune, de completare a spaţiilor libere cu formele potrivite, de stabilire a ordinii cuvintelor în propoziţie, dar şi pe forma dialogului.

www.ibsen.ro

 

 

Lasă un raspuns